Oglinda imi vorbeste prin semen confuze.
O privesc.
Nu stiu ce vreau. Imi impune mesaje … aproape lucide, le inteleg. Eu sunt singurul meu raspuns. Ma intreb, daca ma cunoaste sau m-a uitat deja …
A auzit! Mi-a intors spatele, si ma cuprinde, sarind transparent peste mine. Cu un gand obtuz, alerg prin ea, incerc sa o linistesc, sa-mi sorb fata luminiata, sa fiu stors de contraste.
Am o oglinda uscata, care ma scuipa, aratandu-mi ca nu ma recunoaste cand iubesc. Oooh nu ma credeti? Intrebati reflectia ce zace inauntrul ei, cu fiorul constiintei tragice, rasarit din pietre de rau.
As vrea sa ard, in mii de cioburi, iar oglinda sa-mi duca dorul. Probabil in mormant!
Nu mai stiu ce sunt! Nu mai stiu cine sunt ! M-am indragostit, iar oglinda-mi poarta dorul, si se ingroapa calm, par suparat sunt o petala de ciment palid si brunet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu